Leaving Medan
Asteptand sa treaca ploaia sub acoperire wifi.
Dupa cateva zile de prea-zgomot si prea-praf, asta cand nu prea-ploaie. De-abia astept sa schimb plansa: Gunung Leuser National Park.
Hello monkeys!
Cred ca v-am mai psus ca prin partea asta a planiglobului oamenii sunt mai intelegatori si toleranti la capitolul standarde de securitate, ma rog, la mai multe capitole. Pe langa asta n-au inima sa lase pe nimeni pe drumuri, context in care mijloacele de transport sunt folosite la densitate maxima (si peste maxima).
Nu e nici pe departe prima data cand se-ntampla, da pana acum n-am filmat. Sus e foarte placut si vitejos insa de fiecare data cand nu mai apuc loc decat la bagaje, nu pot sa nu ma gandesc decat la ce traiectorie balistica as avea la o frana mai brusca sau o ciocnire minora.
In timp ce pe mine ma bantuie ganduri de-astea si ma tin cu hotarare de ce-apuc, ma intersectez de fiecare data cu pasageri obisnuiti si relaxati care dorm, cauta in bagaje, mai ca nu-si fac unghiile la 80km/h, pe portbagaj.
Previously: Public transport in Laos, loaded, paxontop
Pentru a ajunge la cascada, cel mai greu mi-a fost sa-i retin/pot repeta numele, toata lumea cu mine, SiPiSoPiSo! Si chiar si pentru asta (pentru nume) e un motiv suficient pentru a ajunge la fata locului.
Țâșnește dintr-un izvor subteran, e zice-se cea mai inalta cascada din Indonezia, 120m, ceea ce e nu e neaparat impresionant, impresionant insa e pleoshc-ul constant de la baza, unde pufaie ca o uzina de cuzineti (de parca n-ar fi doar apa) si stropeste de ploua.
Un vulcanel la care se poate ajunge pe un drum pavat pana aproape de capat. Insa aproape la capat, dupa fo 1.5h de mers pe langa padure, drumu’ se termina si gata. Am stat, m-am dat pe langa boscheti, m-am scarpinat pe scafarlie, am cautat urme de bascheti in iarba, m-am mai scarpinat pe scafarlie, tot degeaba (desi de multe ori scarpinatul ajuta).