Sa nu crezi ce-ti spun acum

Sa nu-i crezi pe indonezieni, nici macar pe bancheri.

Sa nu ma intelegeti gresit, imi foarte place in Indonezia si am deja o gramada de amici locali. Au o atitudine sanatoas-lenesa, zambitor-rabdatoare, feritoare de batai de cap.  Aici timpul e elastic, daca cineva iti da o intalnire la X:00 e considerat perfect acceptabil sa ajunga la X:30, fara suparare si motive de remuscari. Cu rare exceptii, trenurile (Jakarta – Yogyakarta – 8h) intarzie din oficiu 1-1.5h.

There are usually no set procedures or clear rules of engagment and the concept of time in the manner familiar to the wester mind is not familiar to the Indonesia society and the wonderful phrase “Jam Karet” delivered with a smile, translated as “rubber time” will explain why the parts you are waiting for or the taxi you have ordered are late or does not arrive all. #

Pur si simplu precizia nu e una din virtutile nationale a indonezienilor¹ – si tind sa cred ca se extinde si la alte neamuri vecine.

Regula de 3 secunde
Una dintre activitatile specifice calatorului e orientarea in spatiu prin intrebari adresate localnicilor. Regula mea personala e ca orice raspuns care nu incepe dupa 3 secunde de la intrebare e invalid. Foarte rar gasesti oameni care ti-ar spune “Nu stiu”. Ar fi rusinos.

Se uita atent la tine, isi dilata pupilele urmat de o ingustare sau clipire a pleoapelor. Se gandeste putin. Repeta intrebarea, dupa care se ridica in picioare, se uita in stanga si in dreapta de-a lungul strazii, poate o fi vreun indiciu – desi aia e strada pe care locuieste de zeci de ani, mai repeta odata intrebarea.. dupa care te trimite cu siguranta in glas catre o directie aleatoare.

Regula suplimentara, nu pune intrebari la care implica un raspuns binar, da sau nu. Ti se va raspunde in general cu ‘da’ pe principiul ca o afirmatie e mult mai buna decat o declinare de competenta. Avem si noi mandria noastra.

Apropo de reguli, regulile de circulatie se opresc la semafoare, sensuri unice si purtat casca pe motocicleta. Nu exista reguli de acordare prioritate, am vazut cred ca 2 sau 3 semne de limitare a vitezei. Nimeni pana acum n-a putut sa-mi spuna care e limita oficiala de viteza si oricum nu conteaza,  politia nu are radare.

Astea toate spuse fac parte din şarmul Indoneziei şi in general al Asiei de SE. Oameni zambitori si saritori, viata domoala cu putine incruntari, toate sunt in seama lui Allah /sau Buddha.

Din când in când, in anumite momente cheie imprecizia şi aleatorul devin sâcâitoare, chiar si pentru un român. Ce m-a facut asa dar sa-mi aduc aminte de miorlaiala lui Minculescu cu versul din titlu?

Am fost neatent. Tolomac. Si mi-am uitat cardul in ATM. Era vineri seara si ma-ndreptam spre un bar, spre bere rece, deci eram grabit si visator. Luand in consideratie doar prioritatile pe termen scurt, mi-am luat banii din bancomat si-am plecat. Dupa care a urmat un weekend placut, asa cum ar trebui sa ne fie toate weekendurile.

Norocul face ca numai 2 zile mai tarziu eram intr-o discutie cu Maria pe teme public-identitar-administrative. Indonezienii n-au nume de familie insa au trecuta religia in cartea de identitate, Asadar in timpul sesiunii de show and tell carti de identitate mi-am dat seama ca portofelul meu nu-mi mai gazduia cardul. Am intrat partial in panica insa am reusit sa reconsitui traiectoria cardului asa ca eram destul de sigur ca era pe maini de incredere, blocat in ATM. A 2-a zi dimineata am sunat la banca respectiva unde operatorul m-a asigurat ca banca nu e in posesia cardului. Dupa asta m-am prezentat la un oficiu unde am fost apasat, categoric, irefutabil asigurat ca nu e la ei, ATM-ul nu mi-a inghitit cardul.

Iata-ma deci la 10.000 km distanta de casa, lefter si fara legatura financiara cu patria. Au urmat 2 zile de conversatii telefonice cu banca din .ro  in incercarea disperata de a-i indupleca sa-mi reemita cardul. Dudui cu creier de robot de la diferite birouri mi-au explicat calduros ca nu se poate, ‘va asteptam la cea mai apropiata reprezentanta’, asa prevede ‘procedura’. (Mai multe despre asta probabil intr-un post ulterior)

In disperare, m-am dus inca o data la banca indoneziana, de data asta intentionand sa-i rog sa-mi arate inregistrarile video de la ATM. De data asta, simplu si sec mi-au zis ca se afla in posesia cardului, desi de 3 ori se jurasera ca n-ar fi la ei si n-are rost sa revin. De unde si happy-end-ul, dupa 3 zile de disperare.

¹Exceptand poate Jakarta. In Jakarta exista si reguli de circulatie! :)