Indonezia, doi ani mai târziu, aproape că m-am simțit ca acasă. Detalii bine-re-cunoscute, aceiași domni de pe bancnote, claxoane, becak-uri, taximetriști insistenți, tonete cu ceai și tăieței instant.
Cum sărbătorile importante tradiția cere să le petreci cât mai adânc în sânul familiei, am aproximat și eu cum am putut în context. Penultimul crăciun asiatic îl petrecusem într-o enclavă efemeră de români în Muang Ngoi, nordul Laos-ului cu prietena unei prietene (venită din Bangkok) și prietena unei prietene unei prietene (venită din China).
În 2010, cei mai apropiați români i-am găsit pe twitter :), adică pe Ionuț Bizău (pe care nu-l văzusem încă niciodată la față) + un prieten de-al dumnealui, Marius Balo, cetățean român fără prezență online, ambii truditori de ceva vreme în Beijing.
Așa cum zmeul își trimite buzduganul la înaintare, eu am ajuns în Medan cu 2 zile înainte, ca un pionier, să ma împrietenesc cu localnicii, să-i trag de limbă, să dobândesc ceva cunoștiință de cauză și să plănuiesc traiectoria următoarei săptămâni.
