Langkawi e un (yet another) paradis tropical, umbrit, sau însorit, depinde de perspectivă, de statutul de insulă duty-free. Alcoolul e taxat cu strășnicie, măsura menită să-i ajute pe cetățenii (musulmani ai) Malaeziei să țină calea dreaptă, așa cum bine scrie la carte.
Pentru a veni însă și în întâmpinarea turiștilor mai puțin aplecați (sau neexclusiv aplecați) asupra muzeelor și plimbărilor în natură, sau pentru a contracara nițel concurența vecinului budist (adică MULT mai liberal) din nord (Thailanda), guvernul Malaeziei, într-un surprinzător moment de înțelepciune (sau slăbiciune) a închis ochii (și deschis buzunarele) instituind 3 insule cu statut de duty-free. Așa au răzbit în prima linie a destinațiilor turistice: Langkawi, Tioman & Labuan.
Dacă în restul Malaeziei o bere e în jur de 5-8RM (1RM = ~1RON) la alimentara, 15RM+ la crîșmă, în Langkawi berea e mai ieftină decât apa minerală – și cum mă deplasez în limitele unui buget redus.. :)
În context, guesthouse-ul la care am ajuns ne-a întâmpinat cu o bere de bine-ați venit. Gazdele, o combinație cel puțin ciudată dar la fel de simpatică, un fost pilot de vânatoare iranian și aleasa inimii dumnealui, o japoneză ce respectau și dânșii tradiția locului, fiind mai tot timpul ușor ‘umectați’ fără însă să se dezică de responsabilitățile de gazdă – de unde-am dedus ani buni de experiență la fața locului.
Cum eram într-un anturaj de localnici, însetați și deciși și nu tocmai dispuși să suporte fiscul malaezian, a trebuit (ce era să fac?!) să* ma complac si eu (ma rog, cu ceva pauze de explorare).
Cert e ca la intoarcere, descalecand de pe ferry, am fost desemnat cel mai breaz-treaz pt condus (pe partea ailalta) spre casa, ceea ce, cu ceva cafea & eforturi suplimentare de concetrare mi-a reusit cu succes, aspect absolut necesar pt continuitatea povestirii de fata :)
___________
*aici am schimbat tastatura si am ramas fara diacritice